luni, 18 octombrie 2010

Virgiliu: Despre rovere si stele cazatoare

O minge de foc, o scânteiere, şi apoi o explozie de alb. O sămânţă căzu din cer şi se grăbi să înflorească. Trezit din somnul său interplanetar, un cărăbuş de Mai se furişă dintre petale, întinzându-şi aripile la soare. Sonda spaţială Spirit a sosit pe Marte.

Au ajuns la marginile sistemului solar, şi s-au scăldat în atmosfera planetei Jupiter. Au călărit pe cocoaşele asteroizilor, şi au cules polenul cometelor. Exploratorii robotici au pătruns dincolo de graniţele prezenţei umane. Corpurile noastre fragile nu ar putea să suporte presiunile pe care ei le îndură - ei nu au nevoie de sisteme elaborate de menţinere a vieţii, nici nu pretind să se întoarcă acasă din peregrinările lor. Sunt maşinării minunate – dar rămân doar maşinării.

Nu au frică, dar nu simt nici plăcere. Pentru ei, un răsărit e doar un răsărit, nu un moment de poezie. Pentru ei, Marte e doar un peisaj golaş, nu o grădină japoneză de nisip. Suntem noi, oamenii, cei care găsim poezie dincolo de imaginile pe care ei le transmit. Suntem noi, oamenii, cei care visăm ca într-o zi să ne facem cuibul printre stele. Ei nu au vise proprii, dar ne poartă în cosmos propriile noastre vise. Nu trebuie să alegem între explorarea robotică şi cea umană. Într-o minunată simbioză, avem nevoie de ei, şi ei au nevoie de noi - fiindcă nu e puterea soarelui sau a atomului care îi poartă către stele, ci propria noastră viziune.

Sunt deschizătorii noştri de drumuri, sunt mesagerii noştri. Sunt vocile care propovăduiesc în deşertul marţian venirea noastră. Avem nevoie de ei să ne deschidă cărările - unde merg ei, noi trebuie să urmăm.

Fiindcă doar noi, oamenii, ne punem dorinţe când cade câte o stea.

0 comments:

Trimiteți un comentariu